Catrene

Atâta nostalgie peste frunze
De parcă plouă doar cu nostalgii
Şi nopţile sunt triste, fără muze,
Şi zilele sunt triste, fără bucurii.

Clipa, ca un semn de întrebare,
Ce mă surprinde uneori,
Imi arată forme şi culori
Şi mă picură pe mâini cu ceară.

Nefericirea o duceam departe...
Se întorcea să-mi fure câte o stea
Din constelaţie, din parte...
Durere creştea din ce rămânea.

Ce zi te duse la altare
Să juri credinţă pe vecie,
Şi îţi turnă pe rană sare,
Şi te închise-n cochilie?

Acuma totul e absurd:
Clipa care se căzneşte
Să mă ajute s-o aud,
Chiar clipa aceasta mă răneşte.

Aşa şi stă la cifra zero
Tot aerul ce l-am sculptat,
Ca sufletul dungat cu fierul
De jurământul cel călcat.

A fost o clipă când destinul
S-a pitit în palma mea...
L-a rănit străinul
Doar cu o privire rea.

E noapte, e noapte prea târzie
Pentru această oră
Şi clipa dichisită-n ironie
Mi se declară soră.

Cu dulci chemări mă sună
Din depărtări poeme,
Tăcut în jurul mi s-adună
Doar aşchii de blesteme.

Ce greu se face fulgul, care
Mă doare astăzi ca nicicând,
Îşi face-o mare sărbătoare
Mereu pe geana mea căzând.

Căutare